Libertatea de circulaţie este una din cele patru libertăţi conferite cetăţenilor UE şi implică în principal dreptul lucrătorilor la liberă circulație, drepturile de intrare și ședere pentru membrii familiilor lor, dreptul la muncă într-un alt stat membru precum și dreptul de a beneficia de un tratament egal celui aplicat cetățenilor respectivului stat membru.
Libertatea de circulaţie a lucrătorilor (principiu fondator UE) urmăreşte eliminarea oricărei discriminări bazate pe cetățenie a lucrătorilor din statele membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă și de angajare.
Astfel, orice resortisant al unui stat membru are dreptul:
– de a-și căuta un loc de muncă într-un alt stat membru, în conformitate cu reglementările relevante aplicabile lucrătorilor naționali;
– de a primi din partea oficiului național pentru ocuparea forței de muncă același sprijin ca și resortisanții statului membru gazdă, fără nicio discriminare în temeiul cetățeniei;
– de a rămâne în statul membru gazdă pentru o perioadă suficient de lungă încât să poată să își caute un loc de muncă, să candideze pentru un post și să fie recrutat.
Toate aceste dispoziţii nu sunt însă aplicabile lucrătorilor detașați, deoarece în cazul acestora angajatorii sunt cei care își exercită drepturile de a furniza servicii în străinătate, detașând temporar o parte din lucrători pe teritoriul altor state membre. Cu toate acestea, există o serie de acte legislative care protejează drepturile lucrătorilor detașați (Directiva 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor şi Directiva 2014/67/UE de punere în aplicare a acesteia, care a introdus dispoziții menite să prevină eventualele prejudicii suferite de prestatorii de servicii locali ca urmare a nivelului mai scăzut al prețurilor practicate de prestatorii de servicii străini pentru aceleași servicii.
Dreptul la liberă circulație și ședere al lucrătorilor presupune, în principal, ca în primele trei luni, orice cetățean al UE are drept de ședere pe teritoriul unui alt stat membru, necondiționat și fără a fi necesară îndeplinirea niciunei formalități. Pentru perioade mai lungi, statul membru gazdă poate solicita cetățenilor să își înregistreze prezența într-un termen rezonabil și care să nu genereze discriminări şi pot fi impuse şi o serie de condiţii care variază în funcție de statutul lucrătorului. De exemplu, pentru a beneficia de dreptul la ședere, cetățenii UE care nu desfășoară activități salariate sau activități independente trebuie să dispună de suficiente resurse, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, precum și să dețină o asigurare medicală. Dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă se va putea obţine după o perioadă de cinci ani de ședere legală neîntreruptă. După dobândirea acestui drept cetățenii Uniunii nu mai sunt supuși niciunei condiții (cum ar fi cea legată de mijloacele financiare suficiente), însă pot, dacă este necesar, să apeleze la serviciile de asistență socială din statul membru gazdă, la fel ca resortisanții acestui stat.
Dreptul de intrare și ședere pentru membrii familiilor lucrătorilor
Potrivit Regulamentului 1612/68/CEE cu privire la reîntregirea familiei, modificat prin Directiva 2004/38/CE, indiferent de cetățenia pe care o dețin, membrii de familie au dreptul de ședere în aceeași țară cu lucrătorul. Prin „membru al familiei” se înţelege: soț/soție, descendenți sub vârsta de 21 de ani sau copii aflați în întreținere și ascendenți aflați în întreținere, dar şi parteneri înregistrați, dacă legislația statului membru gazdă consideră că un parteneriat înregistrat este echivalentul unei căsătorii.
Dreptul de muncă-Lucrătorii care sunt resortisanți ai altui stat membru UE se bucură de condiții de muncă și de încadrare în muncă asemenea lucrătorilor naționali de pe teritoriul statului membru gazdă şi nu pot fi tratați diferit din cauza cetățeniei lor. Aceasta se aplică în special în cazul chestiunilor legate de recrutare, concediere și remunerare, precum și al măsurilor de formare și reconversie profesională. Resortisanții unui stat membru care lucrează în alt stat se bucură de aceleași drepturi în materie de prestații sociale și beneficii fiscale, precum și de acces la locuințe ca lucrătorii naționali și au dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește exercitarea drepturilor sindicale.
Conform dispoziţiilor Directivei 2004/38/CE, după încetarea activităţii salariate, cetăţenii UE au în continuare dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru gazdă, necondiţionat, pentru o perioadă mai mare de şase luni, dacă se află în căutarea unui loc de muncă în statul membru gazdă şi au o şansă reală în acest sens. În tot acest interval de timp persoanele respective nu pot fi expulzate.
Persoanele care se află în căutarea unui loc de muncă pentru prima dată, şi care nu au dobândit încă în statele membre statutul de lucrători, vor beneficia de un acces egal la prestații de natură financiară menite să faciliteze accesul la un loc de muncă pe piața muncii din statul membru gazdă, potrivit hotărârilor CJUE date în cauzele C-138/02 Collins și C-22/08 Vatsouras. Având în vedere faptul că Directiva 2004/38/CE a exclus accesul acestor cetățeni la asistență socială, prestaţiile financiare acordate nu pot fi considerate ca reprezentând “asistenţă socială”.
În situația lucrătorilor care au desfășurat activități salariate în trecut, și și-au păstrat ulterior statutul de lucrători timp de șase luni de la încetarea raporturilor de muncă, după expirarea acestei perioade, pot să invoce egalitatea de tratament cu resortisanții statului membru gazdă și, în consecință, să se prevaleze de dreptul lor la asistență socială numai dacă șederea lor în statul membru în cauză îndeplinește condițiile prevăzute de directivă.
Deși articolul 14 alineatul (4) litera (b) din directivă interzice expulzarea unor cetățeni ai UE aflați în șomaj, câtă vreme aceștia se află în căutarea unui loc de muncă, articolul 24 alineatul (2) prevede în mod expres faptul că un stat membru este în măsură să refuze să acorde asistență socială cetățenilor UE al căror drept de ședere este întemeiat exclusiv pe dispoziția privind interzicerea expulzării.
CJUE a precizat, de asemenea, faptul că, spre deosebire de deciziile de expulzare în cazul cărora situația individuală a cetățenilor respectivi ai UE trebuie să fie luată în considerare, în ceea ce privește accesul la asistența socială nu este necesar să se realizeze o astfel de evaluare individuală.
Dificultăţi apar în situaţia cetățenilor UE care sunt inactivi din punct de vedere economic, CJUE stabilind în cauze, precum Brey (C-140/12), că simplul fapt de a solicita o prestație nu este suficient pentru a demonstra că o persoană nu dispune de resurse suficiente, precum și că, pentru a evalua sarcina pe care o presupune acordarea unor prestații pentru sistemul național de asistență socială este necesar să se țină seama de circumstanțele specifice ale fiecărui caz în parte. Totodată, în cauza Trojani (C-456/02) CJUE a arătat că atât timp cât un cetățean inactiv din punct de vedere economic nu a fost expulzat, acesta își păstrează dreptul de a beneficia de un tratament egal în ceea ce privește prestațiile sociale. Cu toate acestea, o hotărâre recentă a CJUE anulează dreptul de a beneficia de prestații sociale în cazul unui cetățean inactiv al UE care a intrat pe teritoriul statului membru gazdă doar cu scopul de a solicita prestații (cauza C-333/13 Dano): hotărârea stipula că dreptul la un tratament egal, care include accesul la prestații, presupune faptul că solicitantul are drept de ședere legală în temeiul Directivei 2004/38/CE, condiție pe care solicitantul din cauza menționată nu o îndeplinea, deoarece nu dispunea de resurse suficiente. Prin adoptarea acestei hotărâri, se poate considera că CJUE intenționează să ofere statelor membre posibilitatea de a anula, în anumite cazuri, dreptul de acces egal la asistență socială, fără a fi necesară anularea dreptului de ședere al cetățeanului inactiv. Această nouă abordare ar putea aduce atingere coeziunii sociale în statele membre gazdă, deoarece implică apariția unei subclase de cetățeni ai UE, care nu pot fi expulzați, însă care nu pot beneficia de asistența socială la care au dreptul resortisanții statului membru în cauză aflați într-o situație similară.
La nivelul UE au fost adoptate o serie de măsuri pentru încurajarea liberei circulații, urmărindu-se, în principal, ca orice cetățean să-și poată practica liber profesia în orice stat membru. Cu toate acestea, punerea în practică a acestui principiu este de multe ori împiedicată de cerințe naționale privind accesul la anumite profesii în statul membru gazdă. Sistemul de recunoaștere a calificărilor profesionale a fost reformat în vederea sporirii flexibilității pe piața forței de muncă și pentru încurajarea recunoașterii automate a calificărilor profesionale. Directiva 2005/36/CE (astfel cum a fost actualizată prin Directiva 2013/55/UE) privind recunoașterea calificărilor profesionale consolidează și actualizează cele cincisprezece directive existente care acoperă aproape toate normele în materie de recunoaștere și prevede caracteristici novatoare, cum ar fi cardul profesional european și evaluarea reciprocă a profesiilor reglementate.
Procedura privind obţinerea accesului la o profesie reglementată în altă ţară din UE este distinctă în funcţie de perioada de timp pentru care se doreşte exercitare profesiei.
Astfel, în caz de stabilire pe teritoriul statului membru este necesară recunoaşterea calificării profesionale. Odată cu recunoaşterea acestor calificări, cetăţenii UE au acces la profesie și o pot practica în aceleași condiții ca și cetățenii țării respective și ca persoanele care și-au obținut diploma acolo.
Proceduri și termene-limită: în termen de o lună de la depunerea cererii de recunoaștere a calificărilor, autoritățile trebuie să confirme primirea cererii și să vă solicite documentele necesare.
Din momentul în care au primit dosarul complet, autoritățile trebuie să ia o decizie în termen de: 3 luni pentru profesia de medic, asistent medical generalist, moașă, medic veterinar, medic stomatolog, farmacist și arhitect, care beneficiază de recunoaștere automată, şi în termen de 4 luni pentru toate celelalte profesii.
Dacă autoritățile consideră că nivelul dumneavoastră de pregătire și de experiență profesională nu corespunde standardelor valabile în țara-gazdă, acestea v-ar putea cere să luați măsuri suplimentare pentru a dovedi că sunteți calificat. În principiu, ar trebui să aveți posibilitatea de a alege între teste de aptitudini și stagii de adaptare (care pot dura până la 3 ani).
Orice decizie de respingere a dosarului va trebui motivată de autorităţi, iar în cazul în care nu se ia o decizie în termenul-limită stabilit, puteți contacta serviciile de asistență sau punctele naționale de contact pentru calificări profesionale. Dacă acestea nu vă pot ajuta, va trebui formulată o cerere în faţa instanțelor naționale.
Pentru prestarea temporară a unor servicii în ţara gazdă se impune doar prezentarea unei declaraţii preliminare scrise. Cu toate acestea, dacă profesia are implicații serioase asupra sănătății sau a securității, țara-gazdă ar putea face o verificare prealabilă a calificărilor pe care le dețineți, în termen de cel mult 2 luni.
Declarația preliminară va trebui trimisă direct autorității care răspunde de profesia dumneavoastră în țara-gazdă, şi va trebui să conțină:
– numele, prenumele și datele de contact;
– cetățenia;
– profesia pe care o practicați în țara în care lucrați de obicei și profesia pe care doriți să o exercitați în țara-gazdă;
– informații privind asigurarea dumneavoastră de răspundere civilă profesională: asiguratorul și numărul contractului (întrebați angajatorul);
– trimitere la eventualele declarații depuse anterior în aceeași țară.
Prima declaraţie, sau declaraţia depusă ca urmare a schimbării situaţiei iniţiale, va trebui să includă următoarele documente justificative:
– dovada cetățeniei;
– dovada că sunteți legal constituit într-o țară din UE și că nu faceți obiectul niciunei interdicții, fie și temporare, de a profesa;
– dovadă a calificărilor profesionale;
– dacă profesia dumneavoastră și cursurile de formare urmate în vederea exercitării acesteia nu sunt reglementate în țara în care lucrați de obicei: dovada că ați exercitat profesia în cauză timp de cel puțin 2 ani în ultimii 10;
– dacă aveți un loc de muncă legat de securitate (de exemplu, agent de pază): dovada că nu ați fost condamnat niciodată pentru o infracțiune gravă.
În majoritatea cazurilor, declaraţia se va putea trimite în orice moment înainte de a începe să lucrați în țara-gazdă (chiar și atunci când nu aveți încă certitudinea că veți lucra acolo).
Pentru a înlătura orice impediment al libertăţii de circulaţie, Directiva 2014/50/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind cerințele minime de creștere a mobilității lucrătorilor între statele membre prin îmbunătățirea dobândirii și a păstrării drepturilor la pensie suplimentară, a fost adoptată pentru a garanta că orice persoană care are drepturi la pensie suplimentară nu și le pierde în cazul în care se mută într-o altă țară a UE pentru a trăi sau a lucra.
În acest sens, directiva stipulează faptul că drepturile la pensie trebuie să fie garantate după maximum 3 ani de activitate., iar în măsura în care există o cerință privind vârsta minimă, aceasta trebuie să nu depășească 21 de ani. Totodată, drepturile lucrătorilor care părăsesc un regim de pensii finanțat de angajator înainte de a se pensiona trebuie să fie păstrate și tratate în același mod ca drepturile lucrătorilor care rămân în cadrul regimului, de exemplu, în ceea ce privește indexarea.
Odată cu libertatea de circulaţie a lucrătorilor, statele UE se confruntă însă cu problema imigraţiei ilegale. Pentru a combate acest fenomen a fost adoptată Directiva 2009/52/CE care prevede sancțiuni și măsuri la adresa angajatorilor de resortisanți ai unor țări din afara UE aflați în situație de ședere ilegală. Directiva le solicită țărilor Uniunii Europene să interzică angajarea de resortisanți ai unor țări din afara UE aflați în situație de ședere ilegală în UE. Actul stabilește astfel norme minime la nivelul UE privind sancțiunile și alte măsuri care li se pot aplica angajatorilor găsiți vinovați de încălcarea acestei interdicții.
Potrivit directivei, în momentul încheierii unui contract de muncă cu un resortisant al unei ţări din afara UE, angajatorii au următoarele obligaţii:
– să solicite resortisanților din afara UE să prezinte un permis de ședere sau o altă autorizație de ședere înainte de începerea raportului de muncă;
– să păstreze copii ale permisului sau ale autorizației pe durata angajării, în eventualitatea unei inspecții din partea autorităților naționale;
– să notifice autoritățile în termenul prevăzut de țara UE atunci când angajează un resortisant din afara UE.
În situaţia încălcării acestor obligaţii angajatorii vor fi sancţionaţi inclusiv cu amenzi pe baza fiecărui resortisant din afara UE angajat illegal şi obligaţi la plata returnării acestor resortisanți în țara lor de origine.
De asemenea, țările UE trebuie:
– să se asigure că angajatorii au răspunderea de a efectua plățile restante, cum ar fi salariile și contribuțiile de asigurări sociale neachitate;
– să instituie sisteme care să le permită resortisanților din afara UE angajați ilegal să solicite angajatorilor plata salariilor neachitate;
– să se asigure – dacă este cazul – că angajatorii sunt supuși și altor sancțiuni, cum ar fi:
– pierderea totală sau parțială a dreptului de a beneficia de prestații publice (inclusiv de fonduri ale UE) pentru o perioadă de până la cinci ani;
– obligația de a restitui eventualele prestații primite în cele 12 luni înainte de constatarea angajării ilegale;
– excluderea de la participarea la contracte de achiziții publice pentru o perioadă de până la cinci ani;
– închiderea temporară sau definitivă a întreprinderii.
Resortisanții din afara UE angajați ilegal au astfel posibilitatea să depună plângeri împotriva angajatorilor lor, fie direct, fie prin intermediul unor părți terțe. Țările UE trebuie să efectueze inspecții pe baza unor evaluări periodice ale riscurilor, pentru a verifica dacă angajatorii angajează asemenea imigranți ilegali.
În legislaţia naţională regimul juridic al străinilor este reglementat de O.U.G. nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene.
Surse:
1. http://www.europarl.europa.eu/atyourserv…/…/displayFtu.html…
2.http://europa.eu/…/recognition-of-professional…/index_ro.htm
3. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/…
4. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/…
5. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/…