La două luni de la hotărârea prin care CJUE a statuat că judecătorii n-ar trebui să fie pedepsiți dacă încalcă decizii ale Curții Constituționale a României pe perioada cât aceștia se afla sub Mecanismul de Cooperare și Verificare, pe 22 februarie 2022 în cauza C-430/21, CJUE prezidata de Koen Lenaerts a statuat că instanțele românești ar trebui să nu pună în aplicare o decizie prin care CCR a declarat constituțională o normă internă și să verifice conformitatea prevederii cu dreptul UE.
Altfel spus: chiar dacă există o decizie prin care Curtea Constituțională a României a confirmat constituționalitatea unei anumite norme interne, judecătorii să poată avea posibilitatea de a ignora respectiva decizie și de a verifica ei înșiși dacă acea lege sau ordonanță încalcă sau nu dreptul UE.
Ideea de mai sus a fost exprimată de CJUE în felul următor:
„Dreptul Uniunii se opune unei norme naționale în virtutea căreia instanțele naționale nu au abilitarea să examineze conformitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale constatate că fiind constituțională printr-o decizie a curții constituționale a statului-membru respectiv”.(Hotărârea)
Situația în fapt:
RS a fost condamnat în urmă unui proces penal în România. Ulterior, soția lui a depus o plângere privind, printre alții, mai mulți magistrați pentru pretinsă săvârșire a unor infracțiuni în cadrul procesului penal menționat. În continuare, RS a introdus o contestație la Curtea de Apel Craiova (România) pentru a contesta caracterul excesiv al duratei urmăririi penale începute că urmare a acestei plângeri.
La sesizarea Curții de Apel Craiova, CJUE a fost chemată să se pronunțe cu privire la principiul independenței judecătorilor, coroborat în special cu principiul supremației dreptului Uniunii, într-un context în care o instanță de drept comun a unui stat membru nu are abilitarea, în temeiul dreptului național, să examineze conformitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale constatate că fiind conformă cu constituția de către curtea constituțională a acestui stat membru și în care judecătorul național se expune unor cercetări și unor sancțiuni disciplinare în cazul în care decide să efectueze o asemenea examinare.
Curtea, întrunită în Marea Cameră, a stabilit că o asemenea reglementare sau practică națională este contrară dreptului Uniunii.
“Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale în virtutea căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru nu au competența să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a constatat‑o că fiind conformă cu o dispoziție constituțională națională care impune respectarea principiului supremației dreptului Uniunii.
2) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că această a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte,
îndepărtându‑se de o jurisprudență a curții constituționale a statului membru în cauză incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii”, se arată în decizia CJUE de marți.”
Curtea arată că, în temeiul articolului 4 alineatul (2) TUE, poate fi chemată să verifice dacă o obligație de drept a Uniunii nu încalcă identitatea națională a unui stat membru. În schimb, această dispoziție nu are nici ca obiect, nici ca efect să autorizeze o curte constituțională a unui stat membru ca, ignorând obligațiile care îi incumbă în temeiul dreptului Uniunii, să înlăture aplicarea unei norme de drept a Uniunii pentru motivul că această normă ar încălca identitatea națională a statului membru în cauză, așa cum este definită de curtea constituțională națională.
Astfel, dacă curtea constituțională a unui stat membru consideră că o dispoziție de drept derivat al Uniunii, așa cum a fost interpretată de Curte, încalcă obligația de a respecta identitatea națională a acestui stat membru, ea trebuie să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară pentru aprecierea validității acestei dispoziții în lumina articolului 4 alineatul (2) TUE, Curtea fiind singură competentă să constate nevaliditatea unui act al Uniunii.
În plus, Curtea subliniază că, din moment ce ea deține o competență exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, curtea constituțională a unui stat membru nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziții de drept al Uniunii, să statueze în mod valabil că, Curtea a pronunțat o hotărâre care depășește sfera să de competență și, prin urmare, să refuze să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de aceasta din urmă.
Pe de altă parte, întemeindu-se pe jurisprudența să anterioară, Curtea precizează că articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opun unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru orice nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale, în special pentru a fi înlăturat aplicarea unei decizii prin care această a refuzat să dea curs unei hotărâri pronunțate de Curte cu titlu preliminar.
Observați astfel maniera în care CJUE nu neagă dreptul CCR de a da decizii cu caracter obligatoriu pentru instanțe: ea le recunoaște, în principiu, însă nu le permite să se extindă și asupra dreptului european. Altfel spus, CCR nu poate interzice unei instanțe să examineze compatibilitatea dreptului național cu dreptul european.
Societatea Civilă de Avocați “Ionescu și Asociații” a apărut din dorința de a impune o nouă orientare pe piața avocaturii din București. Demersul a izvorât din orientarea exclusivă către promptitudine și calitate în servicii, mizând pe profesionalism, eficiență și dedicația pentru interesul clientului. Conduita profesională discretă şi loialitatea față de client reprezintă expresii ale profesionalismului în avocatura, iar durabilitatea relațiilor cu clienții constituie principala recomandare profesională pe care Ionescu și Asociatii o poate primi.